Casabianca

Pe puntea-n flăcări e-un băiat,
Când toţi au cam fugit;
Şi focul de pe cuirasat
Pe morţi i-a învăluit.

Cu toate-acestea demn stătea,
Sfidând vântul ostil;
Făptură vajnică era,
Cu formă de copil.

Şi nu fugea de fumul gros,
Căci tatăl nu i-a spus;
Dar tatăl, mort, zăcea pe jos
Şi glasu-i era dus.

El îl chema, "Zi, tată, zi
Aici am terminat?"
Dar căpitanul n-auzi
Că fiul l-a strigat.

"Vorbeşte, tată, e de-ajuns?
Să plec, oare-aş putea?"
Ghiulele crunte i-au răspuns,
Iar focul pârjolea.

Simţea suflarea lor pe-obraz
Şi-n părul răsfirat;
În postul morţii stătea treaz
Privind îngândurat.

Şi-a strigat iar, cu glas răcnit,
"Mai stau, tată, şi-acum?"
În timp ce peste el, grăbit,
Văpaia-şi croia drum.

Şi vasul îl înfăşura,
Şi steagul cel stingher,
Peste copil ea fâlfâia
Ca flamurile-n cer.

Apoi, un tunet lung vuia –
Băiatul, unde-i dus? –
Pe mare vântul arunca
Fragmente mici de sus;

Din cârmă, fanion, catarg,
Ce rolul şi-au jucat –
Dar a pierit acolo-n larg
Şi-un suflet de băiat.

poezie de Felicia Hemans, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!