Îngândurare

Aed al speranţei,
am dorit să mă bucur
de poezie -scriind poezie,
sens în care
-împotriva opririi în timp –
m-am orientat cuviincios
către literaţi reputaţi,
luând lecţii subtile
de melancolie.

Îeşind în decor
pe bulevardele vântului,
am străbătut înaltul
de la un capăt la altul,
oprindu-mă jos
la sarea pământului.

Dar n-am aflat
numaidecât
întreaga panoramă,
un surtcircuit în stomac
m-a făcut brusc să mă-ntreb:
la ce te poţi aştepta
într-un oraş
unde poeţii
nu-s luaţi în seamă?,
unde mai toţi
îşi deschid obedient inima
la nimicuri strălucitoare?

Am
văzut şi semeni
îngânduraţi -revoltaţi
de ambiguitatea luminii,
de faptul că... dumnezeu
şi-a luat mâna de pe om –
de când acesta şi-a pus
toată credinţa-n atom.
Sub coroana acestui
veac minunos de prisos,
li se părea o speranţă deşartă
că lumea se va salva, totuşi,
cu înţelepciune
-prin artă.

Dumnezeu
e pretutindeni,
chiar şi-n gândurile tale bizare.
De ce n-ar fi departele
aproapele tău, oare‽
Fiecare punând
viitorul pâmântului
în raza orgolioasă de soare.

Iată,
pe asfaltul rânced,
între baloane zglobii de săpun,
copiii pictează căminul străbun –
roiuri stelare şi galaxii,
fără să uite hyperîngânduratul
soare.

poezie de Dumitru Găleşanu din Luminile omului [lirica filosofică] (16 noiembrie 2020)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!