Balada inimii

Într-o zi, în amurg, când cânta curcubeul
Ivit după ploaia călduţă de vară,
Ieşi dintre stânci, adulmecând, leul,
Dând foc preeriei cu ochii-i de fiară.

Pândi ce pândi, plictisit dar atent,
Ţinutul să-i fie liber de furi
Şi răcni cu mândrie, amăgit de moment
Prin lumina vorace a atâtor amurguri.

Mâncase. Sătul se uită la leoaică,
Iar ea înţelese cu puii să plece,
Să-i ducă-n arbuşti. Gata de joacă
Fugiră micuţii spre aerul rece.

Gasiră în iarba înaltă, ascunsă
O plantă ciudată cu spini sângerii,
Cu tulpina de focul lunii pătrunsă
Şi cu frunze rotunde şi zmeuríí.

Ochii lor de muştar priviră avizi
Întrebând arătarea ce vrea de la ei,
Dar planta creştea, cu spinii perfizi
Agăţată de sol, firavi stânjenei.

Doar vântul plutea între ei şi văzduh,
Plimbând prin amurg viaţa luată...
O singură inimă hrănise-ndeajuns
Patru inimi răzleţe bătând într-o ceată.

poezie de Nicolae Ler
Adăugat de Ler
Votează! | Copiază!