Două celule de iubire

Două celule de iubire
Mi-au dăruit un trup şi-n el simţire,
S-au dăruit ca prigonitul sfânt,
Părinţii mei de pe pământ,

S-au dăruit întâi în mine,
Ofrandă-n lumea care vine,
Doar mai apoi s-au dăruit în ei,
Arhangheli sfinţi, părinţii mei

Şi-am învăţat să simt în sine,
Că universul este o miime
Din tot ce-ţi poate viaţa dărui,
Prin ochii zămisliţilor copii,

Că n-ai să treci în cruntă disperare
Prin lumea noastră oarbă, trecătoare,
Pe cruce fiind in ziua cea de Paşte
La pieptul unei mame care te-ar renaşte,

Când ai primit iubire în atomi de gând
Pentru eternitatea din pământ
Şi-apoi suflare sfântă în trăire,
În veacul care trece-n nemurire,

Că-n fond este atat de simplu să-ti urmezi menirea
Şi să sfidezi şi moartea şi nefericirea,
Ce nu vor reuşi în veci s-ascundă firii,
Celula stem, din definiţia iubirii,

Al tatălui ce-ţi este un răspuns în fapte
Al trecerii în zile dinspre noapte,
În curgerea destinului de zi cu zi,
Ca definiţie a verbului "a fi".

Chiar dacă tatăl meu mă ocroteşte dintre aştri,
Cu ochii lui frumoşi şi sincer de albaştri,
În mine şi-n copilul meu,
Este fărâma lui, adusă de la Dumnezeu,

O flacără ce niciodată nu se stinge,
Chiar dacă masca vieţii râde sau de plânge,
Pentru că-n a ei limbă şi destăinuire,
Toate cuvintele se termină-n iubire.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!