Timid şi cumva despre singurătate

se aud din când în când
poate din carnea şi sângele meu
poate din sufletele rătăcite
ori răstignite-n în pântecul meu
paşii târşiţi ca pe nisip
ca pe plajele acelea pustii şi reci
bântuite de îngerii negri
chinuiţi de setea sângelui
cu aripile frânte
atârnând grele pe lângă trup
cu semnul copitei pe frunte
îngeri damnaţi
se mai aude cum bâjbâi eu
bezmetic
după un biet suflet
ştiţi care
acela ce-ar trebui să fie
mereu lângă noi
şi nu înţeleg neam de ce
nu pot să-l găsesc

îmi vine să ies în piaţa de piatră
şi să strig crucificaţi-mă
crucificaţi acest trup neputincios
trup de albastru plăpând
spune poetul din mine
uf

în adâncul meu de flutur năuc
de mă cauţi
vei vedea că sunt
încă mai sunt
vei vedea şi cum
vântul netezeşte spaţiile aspre
aşternute între noi
e târziu
de cele mai multe ori e şi frig
cu toate astea continuăm
cu sârg
să ne îndepărtăm unii de alţii
stă în firea noastră
aşa ne este de fapt scris
să fim singuri
şi să ne sinucidem
de fiecare dată când
dimineţile sunt însorite
ne aruncăm trişti din viaţă
să ne zdrobim violent
de caldarâm

în fiecare dintre noi
se află în straturi straturi
meticulos aranjate
un om
apoi un flutur
şi iar un om
de o renunţare şi un copil
şi peste toate ca un blestem
pustiul cel pustiu

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!