Menirea

"Trebuie să fac ceva...
Eprubeta asta-a mea
Are o formă ciudată,
Iar la gât are o pată...

E şi mare, cam cât mine,
Cum să fac să fie bine?
Căci de pun ceva în ea,
S-a cam zis cu munca mea!

Munca mea de cercetare...
Au, nu vă trebuie, oare?
Un vaccin, un antidot,
Fiindcă sunt savant şi... pot!

Iar voi abia aşteptaţi
Din nou să vă vaccinaţi,
Fără măcar să vă pese
De efectele adverse..."

Aşa vorbea şoricelul,
Stând pe gânduri, mititelul,
Cu ochelarii pe nas,
Văzând lumea la necaz!

"Cartea ce o ţin în braţe,
Deşi-i legată cu aţe,
Nu m-ajută mai deloc,
Cred c-am s-o arunc pe foc,

Caci am reţeta completă!
O să pun în eprubetă,
Doar trei stropi, numai atât
Şi-o s-o umplu pân' la gât!

Unul va fi de speranţă,
Să reducem din distanţă,
Altul mic, de bunătate,
Căci a cam rămas în spate,

Iar al treilea, de iubire,
Căci ne-am cam ieşit din fire,
Certându-ne din orice,
Voi, pisici, eu, şoarece!

Şi-o să vă fac un vaccin,
Cel mai dureros, dar fin...
Cel mai straşnic antidot!
Veţi fi lecuiţi pe loc...

Aştept să mă lăudaţi
Şi să mă aplaudaţi,
Fiindcă mi-am aflat menirea
Şi izbăvesc omenirea..."

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!