Un vărsător irositor

Eu scriu- nu scriu trăiesc în poezie,
Este în fond un fel de haiducie,
Iau clipele bogate le dau celor sărace
Iar foamea disperată o las celor vorace,

Bijuterii ascund de hulpavii deplini,
Îngenunchez să aflu culoarea dintre spini
Şi iar mă rog la veşnice lumine
Să mai ridice turnuri din ruine;

Pereţii lumii mele sunt mult înalţi şi goi,
Ades au fost executaţi la baza lor eroi,
Când verticala lor, mult prea ades deşartă,
Ar fi putut expune doar opere de artă,

În vernisajul care, cu uşile închise
Azi şterge semnătura şi-nceţoşează vise
Iar zgomotul acesta jalnic, atât de insidios,
Cel remanent ca murmur pe treapta cea de jos,

Ar fi putut fi harpă, violoncel sau vioară,
Ca toată neputinţa, din sine şi de-afară,
Să fie transformată într-o rapsodie
Şi fără instrumente măcar în liturghie...

Această haiducie, ilustru asumată
Este în fond o roată, captivă-n altă roată
Şi vorba este astăzi, doar despre ce ar fi
O muritoare lume, cu sufletele vii.
...
Sunt un haiduc însingurat si visător
În realitate doar un Vărsător irositor,
Care la rândul său primeşte de la alţi haiduci
Un gând, o faptă, o rugă, nişte cruci.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!