Sub pirostii de cer

În fiecare zi mă simt o frunză
Trecută prin cele patru anotimpuri,
Emoţionată pictez pe pânză
Flori şi mărăcini din ale mele câmpuri.

În orice dimineaţă înmuguresc
Căci soarele din mine îmi dă bineţe,
Învăluindu-mă-n visul fecioresc
După uşă să ţin a mea bătrâneţe.

În orice seară-s frunză ruginită
Ce clipele-a trăit cu intensitate,
De trăiri şi sentimente hrănită,
Departe de plictis şi banalitate.

În noaptea târzie ramul părăsesc
Multumind de ce-am primit şi cu drag am dat,
Pe perna-mi cu vise coapte mă-odihnesc
Căci somnul mi-e vegheat de cerul constelat.

Sunt frunza ce-aparţine copacului
Cu rădăcinile înfipte-n sol fertil,
Trunchiul său e Sfânta Cruce-a Domnului,
Seva-i veşnic verde, a candelei fitil.

Şi ramurile-i sunt tot universul,
Acelaş astru lumina dăruieşte,
Căci orice ram e-al vieţii tabernacul...
Slăvind iubirea, Isaia-dănţuieşte.

Eu, simplă frunză, sub pirosii de cer,
Băui păn'la fund, paharul mântuirii,
Copacul-mire este al meu lucer
Ce străluceşte în sacrele lucarii.

Cum timpu-i nostalgia veşniciei,
Spaţiu-i răspuns al Paradisului pierdut,
Copacul stă în palmele Mesiei,
Eu, frunză albastră, mă-ndrept spre absolut.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!