Epitaf (la moartea unui înger)

Sufletul este mereu acolo unde flămânzii luptă
pentru o fărâmă de lumină la răsărit...

La început am fost un vis
la celălalt capăt întunecat al veşniciei,
visul a venit de la celălalt capăt
al luminii.
Lumea a devenit umană şi temătoare,
purtând fiorul reîntregit din foc nepământesc pe tâmplele de lut,
şi-atunci s-a împlinit
mugurul de viaţă
prin bunăvoinţa Celui Preamărit;
Acum am rămas înger prigonit în osânda veşnică,
dar vrednic de ecoul tuturor dorinţelor desăvârşite
în bucuria şi echilibru lumii.
Aripile mele sfidează renunţarea
în adâncul cerului.
Acolo am semănat cu alb
cea dintâi mireasmă a primăverii
să înduioşez umbra uscăţivă a morţii,
vremea să nu mai grăbească rânduiala vieţii,
revărsată până –n temelia verde a pământului.
Am înălţat soarele deasupra apelor
să lumineze zilele căzute galben în toamnele târzii;
Umbra mi-e dreaptă la răsărit,
şi în amurg;
Păcatul şi minciuna
le –am întemniţat
în era întunericului;
nimeni să nu le vadă, nimeni să nu le audă,
ei să trăiască imaculat,
departe de ispită şi ademeniţi de rai,
eu să rămân în rugăciunea lor –
Lumina.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Dunărea de jos, nr. 156 - martie 2015. Revista Centrului Cultural Dunărea de Jos (5 ianuarie 2011)
Adăugat de Ana Georgiana Niculescu
Votează! | Copiază!