Amânarea de a iubi

Tresare vremea în vânt nelegiuit
şi niciun semn
nu-mi tulbură atâta neputinţă,
şi am privit
cum toamna cade galben în păcat,
şi traversează demn
spre alte dimineţi;
urcă şi mută inima de piatră
într-un blestem fără cuvânt al zilelor
care ies din soare.
Tăcerea îmi macină adâncul
şi rămân străin chemării tale,
respirând în fiecare clipă cu teama de eşec...

În vara cu drumuri bătătorite de ţărână,
nu am avut atâta demnitate să privesc
răbdarea soliei ce nalţă către ceruri
o mână
a renunţării la singurătate;
aşa aş fi deprins învăţătura să iubesc
prima natură a vieţii,
să nu mai trăiesc în lumea cu anotimpuri de împrumut,
adânc să mă căiesc
în zilele jilave, crescute din pământuri...

Şi am privit
cu atâta neputinţă în delăsări,
nelegiuit,
lăsându-mi nopţile să umble prin nimicuri;
surâsul tău
l-am îngropat în albul neclintit al iernii să nu mai fie suferinţă.
Amânarea de a iubi
a întunecat aşteptarea între două inimi şi m-a îndepărtat de tine;

m-am înfăţişat apoi dinaintea unui mâine ca un veşnic călător
pe drumuri ce duc spre nicăieri
cu aceasă iubire care strigă în mine
şi vinovăţiile ascunse mi s-au lipit de suflet...

poezie de Ştefan Radu Muşat din BAAADUL Literar. Publicaţie trimestrială de cultură, Bârlad. Fondator C. Ivănescu (26 iulie 2010)
Adăugat de Ana Georgiana Niculescu
Votează! | Copiază!