M-aş duce, m-aş tot duce

Şi mi se face toamnă, şi mi se face ploaie,
Şi doare dorul ăsta, ce arde şi-înconvoaie
Aş rupe protocolul de timp şi de distanţă
Schimbărilor la faţă de-atâta circumstanţă.

Neîngrădită-mi palma, în palma-ţi să se-aştearnă,
Să nu avem în preajmă, nici regulă, nici damnă,
Şi suflet lângă suflet să scriem o poveste
Emoţiilor noastre, profunde şi celeste.

Recunoştinţa clipei, ne bată între tâmple
Nimicuri fără voie să nu ni se întâmple
Să cânte-o pianină din inimi împreună
Pe scena nevăzută dintre pământ şi lună.

Aud necontenitul în tot ce mă-înconjoară
Ascunsă-s de rutina sforitului în ţară
Cum creşte firul ierbii, când ţărna-i goală toată
Să nu mă ştie nimeni aş vrea, câteodată.

Dar mică, nevăzută, şi caldă ca un soare
Aş prinde universul de poale şi picioare
Şi-aş da volum la minim iubirii- însângerate
Nimeni să n-aibă parte de jocuri tulburate.

Şi mi se face, Doamne, nu ştiu cum se tot face
Că de o vreme-s tristă, nu-l am pe vino-ncoace
M-aş duce, m-aş tot duce spre răsărit de doruri
Unde nu-s scrise, încă, apusuri despre zboruri.

August 2021

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Votează! | Copiază!