Trestiile mării

Jumătate din prietenii mei sunt morţi.
Îţi voi face alţii noi a spus ţărâna.
Nu, am strigat, prefer să mi-i înapoiezi pe-aceia,
aşa cum erau, cu bunele şi cu rele lor.

În noaptea asta le pot smulge vorbele
din zumzăitul de trântor al valurilor
printre trestii, dar nu pot umbla singur
pe frunzele oceanului luminat de lună

în josul acelui drum alb
sau pluti cu alunecarea de vis
a bogzei părăsind greutatea lutului.
Pe pământ, numărul prietenilor pe care-i ai

e mai mare decât al celor pe care-i iubeşti.
Trestiile de lângă faleză fulgeră argintiu şi verde;
ele sunt lănciile speranţei mele,
iar din tot ce-am pierdut creşte ceva mai durabil,

conţinând strălucirea logicii coerente a pietrei,
îndurarea razei de lună, trecând dincolo de disperare,
puternic ca vântul care prin ferestrele trestiilor
ni-i readuce pe cei pe care i-am iubit, aşa cum erau,
cu bunele şi cu relele lor, nu mai nobili, chiar aici.

poezie de Derek Walcott, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!