Iarna

Te-ai îmbrăcat în mantie-argintie,
Ca o mireasă, iarăşi, tu, câmpie.
În zale argintate... feerie.
Ne-ai pus în palmă vis, tăcere,
Şi-n suflete melancolie.
Ne umpli cofele cu miere, cu nuci, cu vin şi veselie.

Copacii altădată de smarald
Acum în soare-ndepărtat, ne ard.
Ai pus tabloul rece şi divin
Cu liniştea-ţi de-acum ne amăgim.
Dumnezeiesc şi îngheţat deodată,
Lumină blândă, cump décor, ne iartă!

Străluce-n noapte lacul îngheţat
Şi puntea-i rece, alte zori aşteaptă,
Colindători ce vin la colindat.
Iar focul arde+n sobă şi ateaptă
Copiii şi bîtrâni ce spun poveşti
Şi Moşul, Moşul cel de altădată.

Ca un cărbune, azi, încins în vatră,
S-a-mbujorat de-atâta trudă chipul
Şi linişte-i afară. Şi se-aude,
Cum răguşit, tuşeşte doar bunicul.
E iarnă grea, dezlănţuită, crudă.
Şi uflă vântulpeste tot. Ascultă!

Cupacii goi sunt şi sunt tare trişti...
Dar va veni şi clipa trezirii lor cândva.
Când dezmorţiţi, sălbatici, altruişti,
Spre Dumnezeu din nou s-or înălţa.
Şi-n haină nouă, proaspăt primeniţi,
Se vor trezi la viaţă fericiţi.

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!