Poetul nepereche

De-un secol şi mai bine stă de veghe
Ca un stejar, poetul nepereche.
Priveşte! Apa vine, apa trece,
Din cer veghează lumea de poeţi,
O lume tristă, candidă şi rece.
Doar timpu-şi trece-n gând cu paşi alerţi.
Ne-a mângâiat lumina şi sufletul şi glia
Şi ne-a adus din ceruri, prin cânturi, poezia.
Şi câţi poeţi la tâpla-i, să stea, au încercat,
El a rămas de-a pururi, demn şi neegalat.
Acest titan de neînvins, această piatră de granit,
De veacuri, nu a fost învins, ci-a dăinuit în infinit.
Cu cinste şi credinţă, peste ani,
Ai fot u tei, trudind printre castani...
Ai răspândit în noi miros de vers,
Şi vieţii-ai dat şi vraje, dar şi sens.
Poporului de strajă, ai fost zid,
Tu l-ai zdrobit în vers pe Baiazid.
Ca tricolorul iar vei dăinui
Pentru străbuni, bunici, părinţi, copii!
Câmpia din Rovine, va trăi
Emoţia de vis a revederii.
Eminovici, eşti calea învierii.
În opere – adevărate perle,
Tu eşti luceafăr printre giuvaere.
Poporul azi de tine-şi aminteşte
Şi stima sa – simbol – ţi-o dăruieşte...

(poem închinat marelui nostru poet, Mihai Eminescu)

poezie de Livia Mătuşa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!