Dun spiro spero
Cât trăiește, omul speră, dar ce speră... Domnul știe,
Aleargă dup-o himeră din zori până la chindie.
Nici noaptea, cât stă de veghe, nu găsește alinare,
Și se simte ca în zeghe fără sprijin ori scăpare.
Speră că de când se naște să-și trăiască viața viață,
Bâjbâie spre a cunoaște, dar orbecăie prin ceață.
Dacă-i e cinstită vrerea și curată vrednicia,
Cel de Sus îi dă puterea de-a învinge silnicia.
Nu spera și nu ai teamă, ursita e stabilită,
Dumnezeu te bagă-n seamă, soarta îți e hărăzită.
Dacă somnul rațiunii totdeauna naște monștri,
Dă frâu liber ficțiunii de-a te măsura cu proștii.
Căci norocul doar o dată îți trece grabnic prin poartă,
Și din traista lui bogată, ce-ți dorești doar îți arată,
Apoi umbli viața toată să-l prinzi să-ți iei amăgirea,
Socotind că din cea gloată numai tu gândești mărirea.
poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viață
- poezii despre victorie
- poezii despre somn
- poezii despre religie
- poezii despre prostie
- poezii despre noroc
- poezii despre noapte
- poezii despre naștere
- poezii despre libertate
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.