Sonetul 72
Când o să întrebe lumea, cum socot,
Ce merite-am avut să mă iubești
Chiar de-am murit - ai grijă să negi tot,
Cu mine n-ai de ce să te fălești.
Și n-are rost să minți așa frumos
Și-n mod nepotrivit să mă slăvești
Când eu sunt mort și zac acolo jos
Și adevărul tu îl terfelești.
Dar ca să nu ajungi să minți sfruntat,
Din dragostea ta mare, fă cum poți
Și al meu nume lasă-l îngropat,
Ca să nu fim batjocoriți de toți,
Căci mi-e rușine viața să-ți complic,
Iar tu te faci de râs pentru nimic.
poezie de William Shakespeare, traducere de Octavian Cocoș
Adăugat de Octavian Cocoș
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre iubire
- poezii despre batjocură
- poezii despre viață
- poezii despre râs
- poezii despre rușine
- poezii despre moarte
- poezii despre minciună
- poezii despre frumusețe
- poezii despre adevăr și minciună
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.