Seară moldavă

Sară lină şi domoală...
Norii duc lumină'n poală.
Peste lan, a prins să curgă
Apa veacurilor murgă.

Boii, bând, răsfrâng în iazuri
Truda grea de pe grumazuri.
Şi-i atâta necuprins...
Numai zare, – numai brâe, –
Parcă Dumnezeu a'ntins
Plutitoarea lui tămâie.

Sub lumina ca o veghe,
Ţara s'a culcat pe zeghe.
Peste anii ei cei mulţi,
Ca o turmă fără număr,
Au trecut români desculţi
Robi cu soarele pe umăr. –

Svon adânc, ecou rotat, –
Gura freamătului muşcă:
Clocotind îndepărtat,
Lung harapnicul împuşcă...

Car cu boi, alene tras,
Merge cu tălanga'n pas.
Bate'ncet şi pe'ndelete
Toaca roţilor încete, –
Parc'aşează'n urma lui
Pace plină de căţui,
Cârduri de urechi ce-ascultă
Şi câmpie multă.... multă...

... Cine s'a oprit s'ntreme
Basmele, pe lângă foc?
Ca la un sfârşit de vreme,
Veacurile stau pe loc;
Şi'n lumina asta moartă,
Peste ierburile vii,
Numai liniştea se poartă,
Plină de hulubi târzii...

Ce minuni roiesc în hău?
Pe ce creştete de munţi,
Ard, în'noaptea lor de tău,
Stelele, cu ochi mărunţi?

De pe culmea ei, pădurea,
Plimbă buciumul pe-aiurea...
Aplecate pe oblânc,
Dealurile dorm cu totul;
Apa fură cer adânc, –
Crengile şi-apleacă botul,
Greerii, ca un îngân,
Parcă şi-au rărit îndemnul...

... Numai stelele rămân
Sfârâindu-şi undelemnul.

poezie celebră de Ştefan Ciubotăraşu din Însemnări ieşene", Anul II, vol. IV, nr. 17-18, 15 septembrie 1937, p. 237-238
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!