Seceta

De cinci luni şi jumătate
Nu a mai plouat deloc
Râurile sunt secate,
Iar pădurile iau foc.

Soarele, parcă de ciudă,
Tot pământu-a pârjolit,
Vitele în ţarc asudă,
Oamenii s-au moleşit.

Vântul răsuflarea-şi ţine
Nu adie nicio boare
Plopului să urle-i vine
De atâta nemişcare.

Câmpurile-s pustiite
Şi pline de crăpături,
Plantele îngălbenite
Cad răpuse de călduri.

Au ieşit femei o mie
Şi ce mare le e truda
Că s-au adunat pe glie
Şi imploră paparuda.

Popii moaştele sărută
Şi se roagă conştiincios
Toată ziua imnuri cântă,
Însă fără de folos.

Unde eşti, Sfinte Ilie?
Să pocneşti un pic din bici
Să stârneşti o vijelie,
Ca să plouă şi pe-aici.

Doar speranţa ne mai ţine
Şi credinţa-n Dumnezeu,
Mâine poate-o fi mai bine,
Fără apă-i tare greu.

poezie de Octavian Cocoş (13 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Votează! | Copiază!