Mă ceartă toamna...

Se mistuie în mine zeci de toamne
Ca un ecou din vremuri ancestrale
Venind, intransigent, să mă condamne
Că scutur ale anilor petale,

Apoi le-ngrop, zâmbind copilăreşte
Într-un album cu foi de catifea
Din care, inocentă, îmi zâmbeşte
Fetiţa cu ochi mari de peruzea.

Mai scotocesc, un pic înfrigurată,
Fotografii... iar un surâs fugar,
Privind adolescenta de-altădată,
Tresare într-un colţ de calendar.

Şi lacrimi reci în ochii mei se-adună,
Mă năpădesc duioase amintiri
Privind pe Mama, ce-o ţineam de mână
În curtea cu nostalgici trandafiri.

Citesc, din altă poză, bucuria
Femeii, cu visarea logodită,
Ce-a regăsit, în ea, copilăria
Prin pruncul ce o face fericită.

Plângând, resimt durerea nesfârşită
Din clipa când Părinţii au plecat
Către imensitatea infinită
Iar, pe pământ, doar crucea au lăsat.

Se contopesc tristeţea, bucuria,
Momente grele, clipe de magie,
Extaz şi chin găsindu-şi armonia
Într-un destin scriind o elegie.

Dar nu-nţeleg de ce mă ceartă toamna
Când anii mei doar ei îi aparţin
Până atunci când voi valsa cu iarna
Şi voi pleca... puţin câte puţin...

poezie de Marilena Răghinaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!