Ego...
Subconștientul meu pășea indiferent
prin lumea noastră largă ca o țoală,
când orice pas suna și decadent,
și cadențat pe firea ei domoală.
Iar conștientul, uniform și indecis
în altă lume, tristă și pustie, -
cerșea un strop solid de Paradis
la val de apă. Inocent și vie..
Și când s-au întâlnit și contopit,
într-o fasciculă de liniște târzie,
ego-ul meu, subtil și răvășit,
dimensiuni intercala în veșnicie...
Apoi, în vogă de observator
și-ntr-o poziție abrupt imperativă,
torcea particule în caierul cu dor
și-n fus sucea o beznă relativă.
Splendoare, albăstrime și nesaț
năștea intercalata contemplare:
Pământul meu, cu Luna mea la braț,
și nu departe dulcele meu Soare.
Din nou pășesc prin sine cadențat,
să tai din mers și depărtări perene.
Și sufletul cu stele presărat
le leagă iar în noduri gordiene...
poezie de Iurie Osoianu (15 iulie 2020)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre tristețe
- poezii despre timp
- poezii despre suflet
- poezii despre subconștient
- poezii despre stele
- poezii despre relativitate
- poezii despre rai
- poezii despre particule
- poezii despre inocență
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.