Surâsul peste moarte

Pentru Chieko Watanabe

Şi iată-aud acuma glasul celor
trecuţi prin flăcări
cum se-mpleteşte într-un singur glas,
un singur glas sunând cum sună fierul,
cum sună stolurile de oţel fierbinte,
şi fiecare glas acum e-o sabie
încovoiată care se-nvârteşte
deasupra ucigaşilor sclipind ---
şi toate împreună se înalţă
peste cenuşă ca un nimb al vieţii...
Şi iată-le ( o, vulturi mari şi-albaştri,
suiţi, suiţi! ) cum prind să se rotească,
cum se rotesc crescând fără-ncetare,
cum se răsfrâng în ocean, săpând-i
mari guri rotunde, veşnic rotitoare,
ce dau porunci talazului să crească,
să suie stâlpi de trombe pân la stele,
ca să măsoare înălţimea Crimei.

Şi iată cum
zbucnind deodata ca din milioane
de arcuri zbârnâind ---
ca milioane de săgeţi, sărmanii
se-adună într-un singur snop de fier,
ce se roteşte pe pământ de strajă,
cu ochi de raze lungi zvâcnind spre tâmple,
şi îndreptaţi mereu spre ucigaşi.

Şi vin desculţii, ne-ncetat, sorbind
cu-o nemaiîntâlnită sete cerul,
ca pe un vin din struguri de azur.
Şi cei mai mulţi nu de pe creste-apar,
ci din adâncul văilor, din neguri,
Acolo unde munca naşte-n chinuri
o zeitate-n veci nepieritoare:
Speranţa-Luptă,
Visul de ne-nfrânt,
Speranţa ce se-nalţă ne-ncetat,
Speranţa care nu poate să fie
ucisă niciodată,
Speranţa pentru toţi cei strânşi în lanţuri.

Şi cei mai mulţi se caţără din văi,
din văile unde-s cărbunii beznei,
pe care milioanele de oameni
le scot scrâşnind, mereu ameninţate
de rânjetul mitralierei,
îi scot gemând de veacuri, ca să stoarcă
de ele sâmburi lungi de diamante
lungi lacrimi de lumină-ncremenită,
o rouă ce li-i smulsă ne-ncetat,
şi care-mpodobeşte sânii Crimei
şi răcoreşte Demonului chipul.

Şi iată,
un sărac cu trupul gol
de bronz şi-nalt până la cer, cum e
doar zeul uriaş din Kamakura,
un om sărac
îşi spintecă obrazul,
îşi spintecă obrazul, deschizându-şi
cincizeci de guri --- şi sângele nu curge,
cincizeci de guri pe care le îndreaptă,
ca pe cincizeci de peşteri infinite
spre cele patru zări,
şi dă un strigăt,
un strigăt ca un tunet bubuind,
mult mai puternic decât glasul bombei:
---Hei, fraţi ai mei!

Şi ocean peste ocean îl duce,
vuind ca pe-o corabie purtată
de-un fulger,
din continent în continent, şi munţii,
legând ecouri de ecouri, fac
să se rotească
strigătul în jurul
pământului, şi pe pământ trecând
din ţară-n ţară, străbătând văzduhuri,
pe unde glasul omului e liber
şi se-nfrăţeşte cu al ciocârliei...
şi străbătând prin ţări unde văzduhul
vărgat e şi se-aude zornăind
ca lanţurile,
şi unde chiar şi luna aurită
e o ghiulea...

Hei, fraţi ai mei!

Ca la un semn,
uzinele întregului pământ,
pădurile, şi fluviile,
secerătorii, aplecaţi spre spice,
tăcuţii înţelepţi
ce vor să prelungească
bătaia inimilor omeneşti ---
şi-ntorc deodată faţa spre faţa Hiroshimei,
Sfântă milă,
şi tu mânie,
solidaritate
a celor mulţi şi tari,
surâsuri blânde,
salut, o, miliarde
de inimi fâlfâinde, ce răspundeţi!

--- Hei, fraţi ai noştri! Sîntem lângă voi!

Se-nalţă oceanul şi salută
şi fluturii cenuşii-au tresaărit...
Şi-acum, te uită:
din propria ei plagă răsărind,
ţâşnind înaltă ca dintr-un vulcan,
ca dintr-un trandafir de scrum fierbinte,
se-nalţă Hiroshima peste lume
( oh, chipul ei, care-a trecut prin moarte )
C-un roz obraz la fel ca faţa lunii
şi celalt ca de fildeş însorit
( priveşte, Demone, şi-nmărmureşte )
se-nalţă, Hiroshima, lin surâde
( oh, zâmbetu-i care-a trecut prin moarte!... )
surâde Hiroshima, scut punându-şi
deasupra leagănelor, braţu-i ars,
surâde Hiroshima şi arată
cu ochii-i negri către ucigaşi ---
şi-mparte arme, arme ale vieţii,
pe care ucigaşii nu le văd,
pe care nu le pot zări vreodată,
semnale şi stindarde,
lumini şi căşti înalte din văzduhuri,
urmate de-amintirile desculţe,
de nevinovăţiile ucise,
lumini ce-n bezne dând, înaintează,
lumini ce-naintează surâzând...

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!