Cu privire la tabloul lui Delacroix: lupta lui Iacob cu îngerul

Steaua era pe sfârşite,
stingerea sunase şi ea,
cerurile deschise cântau.
Ce ştiau despre stingere
cerurile,
ce ştiau
de lacrimi amare?
Ce ştie
Primăvara
de lăcrămioare?

Şi fiind obligat
la spelunca din vale,
am spus cuvinte,
am spus injurii,
am cuvântat cuvântări
despre dezolare,
blasfemii, blasfemii,
despre femeia
Pierzare.

Şi cerurile deschise cântau.
Se uită la el, e tot muieratic,
îşi strigă iubirile
şi ce gălăgioase
iubirile sale.
Oh, iubiri,
sărmane iubiri,
în a plângerii vale,
în spelunca
prea plină de jale!
Şi vine timp crud
şi dulce pedeapsă.
Vine un chip fără chip,
vine o voce fără voce,
un sunet fără sunet,
vine o faţă fără faţă,
vine canalia cea luminoasă,
cu aripi mii.
Şi ce ţesătură,
ce scriere cuneiformă,
ce misterioasă,
ce ţepi de arici
în fluturare hidoasă!
Nu mă lupt cu tine
ca
Iacob cu îngerul,
nu mă cosi, nu mă secera,
nu mă cheamă
Iacob,
sunt altcineva.
Făpturile visului meu
sunt preacurate,
mâinile mele sunt obosite,
la piept aşezate.
A sunat stingerea
şi se lasă linişte, linişte.
Şi numai cristali
şi doar minerale
în spelunca din vale.

poezie celebră de Emil Botta
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!