Sunt obosit
Sunt obosit, asta-i clar,
Într-o zi, fiecare om ajunge să fie obosit.
De ce-s obosit, habar n-am:
Oricum, dac-aș ști, asta nu m-ar ajuta cu nimic
De vreme ce oboseala e mereu, mereu aceeași.
Rana doare cum doare,
Fără nicio legătură cu cauza care a produs-o.
Da, sunt obosit,
Și-întotdeauna surâzând abia perceptibil
Acestei oboselii care nu e decât:
În trup o nevoie de-a dormi,
În suflet o dorință de-a nu gândi
Și, ca o încununare, luxul de-a nu avea speranțe.
Sunt inteligent, iar asta-i totul.
Am văzut multe și-am înțeles multe
Din cele ce-am văzut.
Și mai există-o anumită plăcere pe care oboseala
ne-o oferă,
Cum și sentimentul că, la urma urmei, capul folosește la
ceva.
poezie de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre trup și suflet
- poezii despre suflet
- poezii despre somn
- poezii despre plăcere
- poezii despre lux
- poezii despre inteligență
- poezii despre dorințe
- poezii despre ajutor
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.
Unele dintre comentariile pe care le-ați adăugat în ultima lună au fost eliminate, nerespectând Regulamentul. Pentru a evita o suspendare a dreptului de a scrie comentarii, este recomandat să respectați regulile și să nu vă angrenați în certuri sau alte discuții care derapează.