Copacul
Înalt și-ngândurat ca visătorul,
Stând între cer și-ntre pământ stingher,
Crescui și eu din veșnicul mister
Din care toate își pornesc izvorul.
Când seva urcă-n trunchiul meu de fier,
Adâncul îmi trimite-n foi fiorul
Și simt că-n mine năvălește dorul
Pământului de-a fi mai lângă cer.
Iar cerul peste vârful meu se-ndoaie
Și svonuri tainice din infinit
O gură fac din fiecare foaie.
Și-n freamătul de foi nelămurit,
Cu șoaptele veciei se-ntretaie
Suspinele pământului trudit.
poezie celebră de Nichifor Crainic
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre înălțime
- citate de Nichifor Crainic despre înălțime
- poezii despre visare
- citate de Nichifor Crainic despre visare
- poezii despre infinit
- poezii despre gură
- poezii despre fier
- poezii despre dor
- poezii despre copaci
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.