Cu judecata la aceeaşi masă

Normal că singur! Cine-altcineva
Să poată să mă vindece de mine?
Când mă afund în sumbru şi ruine,
Doar eu îmi pot permite-a mă salva.

De ce să vreau complici în lupta mea,
Când scopul le implică al lor bine?
Ce sens mai are să mă lupt cu mine,
De pacea, singur, nu o pot afla?!

Ne amăgim prea mult tot aşteptând
Minuni de nu ştiu unde să apară...
Uitând de tot ceea ce ne separă
De cei care se cred salvaţi, mimând...

E-atât de simplu să te minţi, sperând
Că o să treacă totul de la sine.
Cine va da iar vina pe destine –
Uitând c-acestea doar de noi depind?!

Şi eu am tins cândva spre neputinţă,
Crezând că îmi aduce veşnicia.
Vedeam durerea soră cu Mesia... –
Şi rămâneam pierdut în necredinţă.

Habar n-avem ce poate face gândul,
Când hrana nu îi este săţioasă.
Stând cu prostia la aceeaşi masă –
Sfârşeşti prin a-ţi săpa mormântul.

Dar dacă mintea e hrănită bine,
Ajungi să poţi sfida tot ce te-apasă. –
Cu judecata la aceeaşi masă,
Nu te mai poţi împiedica de tine.

Nu vei mai tinde spre banal şi-absurd,
Nu vei mai fi vrăjmaş cu libertatea.
Vei înţelege, în sfârşit, atâtea... –
Nu vei mai fi cu tine-n dezacord.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (24 mai 2020)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Votează! | Copiază!