Se-nchină cu dreapta castelelor de nisip

(Serveşte, duminica
nu am să fiu acasă!)

Revăd în crucea trupului tău
rochia pe-atunci înflorată.
Miroase a vară şi lapte
când îţi împarţi universului durerile
cu frunţi de zmeie şi sprâncene de zefir.

Râzi cu neliniştea uşor săpată
în riduri şi cearcăne, te rogi,
cum te mai rogi, femeie
ca a treia născută să nu împartă
felii de tort şi confetti întâilor îngeri.

Îţi strângi copila şi alergi
cu soarele-n piept şi furtuna în ceafă
până la coada curcubeului
să-i pui pe buze lacrima seninului
un bob de rouă pe tipsia norocului.

Să nu te cerţi, femeie!
Ai făcut ce-ai putut!

Are ochi negri şi vise devoalate.
Înşiruie zmeiele pe semicercuri de lună.
Se-nchină cu dreapta castelelor de nisip.
Îşi toarnă pe-ascuns din clondirul ploilor.
Pune piedică plânsului zgomotos din adâncuri.

Încă nu ştie să vorbească,
scrie tăceri cu dată fixă.

Mamei mele, Maria-Mioara

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Votează! | Copiază!