Ca o Cleopatră de neclintit

Am fost proclamată fiica nimănui
ca o Cleopatră de neclintit
închisă cu forţa în templu,
îmbrăcată în propriile spaime
eu, într-o durere deplină
împlinesc un destin al singurătăţii
şi devin spectatorul propriei vieţi
abia dacă mai pot să m-adun
să scriu scrisori lungi unui bărbat care nu există
să pun tot ce trăiesc în măsura sufletului
cu orice aşteptare mă restitui zilelor trăite trist
măcar timpul în mine să nu mai stea pe loc...
şi-n aceeaşi mirare să-i cer toamnei zori de-mbrăţişări

Fericit nu poţi fi decât
dacă te adăposteşti în sufletul cuiva
proaspăt ieşit din placenta singurătăţii
şi nu ca dintr-o cămaşă de forţă
vrei să aparţii unei lumi rămânând liber
Strigă că ai nevoie de-o inimă nouă,
de ochi, de alte atingeri, de alt por
şi până-n zori ţi se va aduce inima,
ochii, mângâierile
şi filmul în care vrei să trăieşti,
să-ţi recunoşti viaţa, trupul şi ziua
Dar opreşte-te în a fi
un om nefericit care râde...

poezie de Daniela Pârvu Dorin (17 septembrie 2018)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!