Calea luminii

Când Paştele se apropie, în fiecare an,
Amintirile-mi adastă în pleoapele sărate;
Mă regăsesc, alături de părinţi, un băietan
În casa cu primeneli de sărbători adevărate.

Resimt şi-acum în gându′-nsămânţat în cel cătune
Chemarea clopotelor din sfânta zi de sărbătoare;
Din zori de zi până în zori, tot satul era o rugăciune
Cu ciripit de păsări, cu pomi, cu flori şi cu izvoare.

Ca semn divin, în noaptea solemnă de Înviere,
Îngânam aproape afon coralele pascale-n şoapte.
Când lacrimile picurau din lumânare mângâiere,
Neplânsă, moartea se-asfinţea la miez de noapte.

Uşuraţi de povară, ne-ntorceam cu paşte şi lumină;
Părinţii ne aşteptau cu mielul sfârâind în cuptor
Şi coşuri cu ouă îmbăiate-n suferinţă pe masa plină,
Drapată cu încercatul şi însufleţitorul nost tricolor.

Iar după masă, în vatra satului, ne-ntâlneam
Gătiţi în veşmânt nou, din sipet, proaspăt scos,
Căci, în acele vremuri, noi copiii ne-nnoiam
La Naşterea şi la reÎnsufleţirea lui Iisus Hristos.

Hristosul înviat e cel ce ne călăuzeşte mersul;
Lumina sfântă nu poate fi niciodată osândită,
Iar Paştele este dovada pe care ne-o face Universul
Că Viaţa, esenţial-spirituală, ne-a fost orânduită.

poezie de Costel Avrămescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!