Doamne, te rog, nu mă uita

Doamne, ţi-am spus de atâtea ori în spovezile mele
că îmi place strălucirea,
dar m-ai tras zdravăn de urechi,
ca să-mi alung orbirea şi din minte smintirea.
Asta ma trezit la realitate, întrebându-mă imediat
dacă ceea ce ţi-am cerut merit cu adevărat.
A vrea e una, a ţi se da e alta
şi a merita un dar e cu totul altceva.
Toţi vrem şi visăm străluciri în viaţă,
dar ce facem ca să le obţinem pe merit?
ce înţelegem prin ea, noi hulpavii sorţii,
cu pofte de dimineaţa până seara şi invers,
înotând deseori în false senzaţii
prin lumea bună sau rea.
Strălucirea nu este o lăfăială în luxuri picante,
aşa cum cred majoritatea oamenilor,
strălucirea în viaţă are vibraţii în fapte înalte,
cu vectorii îndreptaţi spre viitor şi în eternitate.
Strălucirea e floarea înţelepciunii,
până şi după moarte, pentru cei de azi
şi pentru cei din zări îndepărtate...
Strălucirea este steaua divină a firii omeneşti,
ce lasă amprente marcante în infinitul necenzurat.
Ce am făcut eu, pentru a merita această stea?
Iartă-mă Doamne, deseori m-am visat o stea,
dar strălucirile ei pâlpâiau aşa departe.
Acum, am înţeles bine mesajele tale şi lecţia,
Înţelepciunea şi strălucirea ei e ceea ce-mi poţi da,
dar încă nu ai motivaţii justificate.
Timpul le va definii pe toate, doamne!
Timpul în timp poate îmi va trimite o rază de stea,
dar pentru strălucirea ei ştiu că trebuie
să înot în muncă şi demnitate.
Deocamdată îngenunghez în rugăciuni de iertare
pentru îndrăzneala mea de a visa aşa departe.
Doamne, te rog nu mă uita!
Speranţa mea este la cote înalte
şi mă ţin cu toată fiinţa de ea,
poate în viitor voi găsi strălucirea,
la porţile tale înalte.

poezie de Valeria Mahok (31 martie 2020)
Adăugat de Valeria Mahok
Votează! | Copiază!