Abundenţă

Îsi umple iarna pântecul cu începuturi
până-n miezul adâncit al vieţii,
timpul încolţeşte
răsărituri
blânde şi mai luminoase în geana
dimineţii;
ceasul a sunat în convoiul alb a primăvară
şi desprinde roditor de abundenţă
din negura pământului;
verde nesilit
stinge şansa măduvei polare,
o umbră se mai zbate,
însă fără rezistenţă...

Îşi umple toamna pântecul din săvârşirea verii
cu începuturi lungi de elegii,
tot mai gălbenite şi mai suferinde,
cămara -şi umple colţul răcoros
cu mere mălăieţe, sângerii,
plouă în rădăcini de vânt cu ghinde
la ferestre luminate
cu arome blânde
de gutui...

Distanţele încolţesc în dor,
reîntoarcerea splendorilor târzii
picură tardiv o lacrimă
pe gustul dulce–arzător;
sufletul preaplin al neînţelesului,
naşte aceeaşi inutilă abundenţă
care năpădeşte inima cu urzeli de nostalgii,
meditaţia în melancolii
(prin excelenţă)
are gustul dulce-amărui
de la o frunză de pelin
uitată de fata visătoare în dulceaţa de gutui,
restul e tristeţea
florilor neîmplinite
în strănutul alb de păpădii.

poezie de Ştefan Radu Muşat din Oglinda Literară nr. 132 - decembrie 2012 (29 aprilie 2010)
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!