Acum că Dumnezeu nu mai este

se face valea asta adâncă poate
un povârniş al sufletului personal
opunându-se vieţii
această formă negativă de relief
pe care în primă instanţă o iei
drept locul primordial

nu-i vezi
nu vrei să-i vezi
nu ai cum să-i vezi
tentaculele ochii prădătorului ca la carte

pe marginile tunelului siluete stranii
mimici schimonosite cine ştie dacă de durere... de frică
sau dintr-un spasm survenit pe fondul
deposedării de sine?!

nimeni nu pare a crede în vreun loc cu verdeaţă

şi tu stingi
stingi cu premeditare din convingere din vocaţie
toţi mugurii penibili care într-o naivitate crasă începuseră
să facă pe luminătorii

ieşi în rând cu ăia pe care odinioară
îi arătai cu degetul că ce ai dracului sunt cum de-or putea
să ignore să calce să scuipe să uite să ucidă să-şi tacă
mârşăviile tot nimicul

eroină a ta
îţi simţi bubele hidoase
copii dezgoliţi trăind cu spaima renegării
agăţându-se de o fiară ca de mater dolorosa
recunoscători înfrumuseţându-ţi diabolic chipul
chipul tău de zeiţă păgână
cu sfinţenie moştenit
de la trufaşele străbune
pe care fără să pregeţi în cuvânt de foc
îl vei lăsa moştenire.

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!