Dragoste

Dumnezeu te-a învelit într-un zâmbet peltic
aproape prea mic, cum să zic,
îţi tot ies de sub el umerii strâmţi, visul şăgalnic, şalul,
cum glezna-ţi răsare din valul
sărat şi dungat, răsfăţat,
ba (sincer aş spune) chiar rău
cu-ncâlcirea de vrăbii a părului tău.

Şi văd uneori cum tresare,
robit de hamei şi mărare,
un dor arţăgos, ruşinos,
din liniştea lumii întoarsă pe dos,

îţi intră sub pleoape ca într-o casă,
face din tine o funie groasă,
face din tine o mânăstire
cu coaja subţire
şi taie-n căpruile uşi câte-un rând
de lemn fumegând,
îl pune pe frunte, îl pune în gând,
râde plângând.

Mai mereu ajunge la tine
(sprijinit într-un toiag de rugine)
câte-un poem străveziu
(poartă palton aiurit, demodat, fistichiu),
intră pe uşă, lasă afară
o juma' de ţigară, un arcuş friguros de vioară,

o gară şi o mie de fraţi
tremuraţi, asudaţi,
bea rouă de pe crupa ta regală de marţi,
îţi dă ocoale mari şi te-ntreabă:
dansaţi?

poezie de Camelia Radulian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!