Atât de rarul animal...
Visasem că sunt un animal singur.
Că toți cei ai mei, cei
cu ochiul galben pe spinare, ah,
pieriseră, și
singur, făr' de logodnică, pradă
îngenuncheam roțile în strălucirea
capetelor alăptate de săgeți.
Ah, tu, cuvântule, pentru nimenea spus!
Doi-trei, patru-cinci
m-au încolțit
cât mai sunt, există, este.
Sigur este,
cade soarele la apus pe el.
Să mai fiu, dar de ce?
Liniștea unui ochi galben pe spinare
și nasul umed din care răsare
verdele firului de lumină
l-aș mai ține un timp, dar de ce?
Ultimul sunt dintre cei ca mine,
dintre cei care au dat luminii sân.
Văd ochi sugând, apoi
nu mai văd nimica.
Sunt un animal atât de singur
încât, semănând cu 1, nu mai sunt...
Apoi, mă trezisem.
poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Textul original este scris în limba română.Vezi și următoarele:
- poezii despre lumină
- poezii despre zoologie
- poezii despre verde
- poezii despre timp
- poezii despre nas
- poezii despre logodnă
- poezii despre galben
- poezii despre existență
- poezii despre animale
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.