Drum spre nicăieri

Circul prin mintea mea
ca un pieton desculţ
pe o stradă cu dus şi-ntors
şi nu ştiu niciodată
dacă e noapte
prea târziu
sau doar vreme bună
şi trec căutând din priviri
chipurile trecătorilor
încerc să le recunosc
le aud gândurile,
mai mult... le simt trăirile
şi mă umflu ca un burete
lăsat în ploaie...

alteori sunt singurul pieton
şi-i atât de linişte
că nu-mi aud nici paşii
nici gândurile
şi nu trece nimeni
să-mi arate încotro-ul...
înainte sau înapoi?

şi mă trezesc într-un tunel
unde întunericul
e frate cu moartea
şi frigul ţipă la oasele mele
că sunt prea obosite
iar carnea mea musteşte a renunţare

apoi vin uşile...
uşile acelea închise
în spatele cărora
simt că e ceva important...
poate cuvintele?
poate gândurile de altă dată?
poate... ceva ce va sparge
liniştea asta obositoare
ce mă face să ţip

alteori doar rătăcesc
cu visurile de mână
ca într-o poveste
căutând urmele anilor
în ridurile sufletului
până cad în vidul acela violet
ce absorbe în el orice simţământ
şi nu mă mai recunosc...

speriată încep să spun alfabetul
de teama tăcerilor
ce mă lovesc peste urechi
până ajung la numele tău
şi atunci îmi revin
şi încep să te caut
printre trecătorii grăbiţi...
ca un pieton desculţ
circulând pe o stradă imaginară

poezie de Gabriela Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!