Feerie

Trece-un cal înaripat
Prin faţa casei mele,
Tropăind şi galopând
Şi alb precum e neaua,
Destrămându-mi
Somnul dulce
Şi visele rebele...
Se opreşte şi-aşteaptă,
Parcă, să-i pun şeaua...

Pegas m-ar purta
Spre Parnas,
Spre cetatea
Mult visată,-a poeziei...

"Încă nu pleca,
Mai stai..."
Îmi şopteşte, dulce, un glas,
"Poţi uita condeiul,
Verdele câmpiei?...

Coala albă,
Cuvintele mirifice,
Aşteptând
Să le şlefuieşti?...
Mi-ai promis
Şirag de mărgele
Şi de diamante,
Şi coroniţă
Din mărgăritate...
Prinţul meu din poveşti,
Nu mai eşti?...

Îmi spuneai,
Când mă-mbrăţişai
Şi mă sărutai,
Că-ţi sunt prinţesă,
Şi că, fermecătoare
Mireasă
Ai să mă faci...
Poţi uita Citadela iubirii
Şi câmpul cu maci?...
Ai uitat
Că pe Dealul Golgotei,
Mântuitorul
A fost răstignit?..."

O, suflete rătăcit,
Îţi doreşti Paradisul,
Dar câte imnuri
Înălţate iubirii,
Mai ai de brodat?...
Şi câte poeme,
Dăruite ofrandă,
Dumnezeirii?...

Fermecat, ca-n transă,
Ies în curtea largă,
Mă-ncântă iarba crudă,
Ca iedera împletită
Pe zidurile
Unei cetăţi,
Şi cocoşii bezmetici,
Care-ncep să spargă
Tăcerile fragile,
În mii de bucăţi...

Ca-ntr-o poveste admir,
Parcă vrăjit,
Stoluri de păsări ciripind,
Care-ncep să zboare,
Fermecat de scipirea
Stropilor de rouă,
Precum diamantele,
Sub sărutul fierbinte
Al primelor
Raze de soare...

Şi iubita mea,
Alergând sprintenă,
Ca o gazelă,
Desculţă,
Prin câmpul cu maci...
Te-ncântă, suflete,
De feeria şi măreţia
Dumnezeirii,
Priveşte
Şi taci!...

poezie de Ion Duduveică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!