Trist, trist

Contemplu-acest foc. Reprim un căscat iminent.
Ploaia lăcrimează la geam. Vântul plânge.
Alături un pian reia un refren, îl desface şi-l strânge.
Viaţa e tristă şi curge-încet, inconsistent.

Cânt pentru Pământ, atomul acestui moment,
Pe ecranul nemărginit al cerului etern care ne respinge,
Pentru acei puţini care ne-îndură privirile nătânge
Şi pentru Tot ce ne-a fost interzis permanent.

Pentru toţi cei asemeni nouă! Mereu aceeaşi comedie,
Vicii, suferinţe, maladii, melancolie –
Veniţi, e vremea să ne desfacem în aprinse păpădii de aur.

Suntem efemeri. Un Univers îşi revendică-n noi substanţa.
Totul să se repetă,-aceleaşi păsări cuibărind pe-acelaşi plaur.

Cât de singuri suntem! Cât de tristă-i viaţa!

poezie de Jules Laforgue, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!