Poemele copilăriei

DE 1 IUNIE, COPILAŞILOR MEI SCUMPI ŞI TUTUROR COPILAŞILOR LUMII!

... De la zapadă spre firul cel de iarbă,
Întreaba- mă, copile, încet şi fără grabă...
"În care veşnicii pământul nu răsare,
Copilării pe unde mai are omul oare?"

- În ochii tăi, copile, se nasc copilării,
Frumoşii ochi sclipesc cu raze arămii,
Să fim prieteni buni, copile înţelept,
Şi sfaturile bune primeşte-le complet.

Copilaria e acolo unde- i mângâiere,
Şi dragoste de viaţă, şi soare, şi cădere,
Iar tu sămânţa infinitului îmi eşti,
Te- am răsădit în inimă, să-mi încolţeşti.

Şi- am vrut cu apa sfântă să te-alin,
Şi greul când îl treci, să nu-ţi fie declin,
Ci doar o treaptă nouă nemaiîntâlnită-
De unii lăudată, de altii neauzită...

Te rog, să nu fii supărat pe frunze-
Ele te- aşteaptă, cu verdele- n copilarie,
Să- ţi amintesţi descrieri de mimoze,
Culese parc- acum, prin iarba albăstrie.

Îţi aminteşti şi pomii de - iasomie,
La colţul pragului buneilor creşteau,
Ca sfinţi cu dulci arome în faclie,
De- aici, în viaţa de la ţară te duceau.

Să fii copil zglobiu, cu ochii plini de soare,
Mâinuţele -întinse pân- dincolo de cer,
Şi am şi eu acum, copilul meu, o întrebare:
-Ai vrea sa te întorci într- un mister?..

OCROTEŞTE-MI, COPILE...

Ocroteşte-mi, copile, ziua de mâine,
Să te văd cum alergi şi atingi norii grei,
Şi să-ţi simt şoapta la o mie de mile
Şi urma-ţi prin văzduh s-o ştie anii mei.

Ocroteşte-mi, copile, ziua de ieri,
Aşa copil să-mi fii, iar eu o zbuciumată,
Ce n- a uitat, în zeci şi trecute primăveri,
Cum te îmbrăca-n lumina cea catifelată.

Ocroteşte-mi, copile, ziua, când eu
Sunt, şi mai mult decât sunt, fiinţez-
Copilul, ce scrie minuni de bine, nu de rău,
Cum nimeni în lume nu ştie, ce poţi să visezi...

UNUI COPIL PĂRĂSIT

Când te părăseşte a ta mamă,
Să te întrebi, ce oare-ai pătimit?..
Şi cine te-a născut, când toamna,
Din frunza de acasă, dorul ţi-a iubit.

Când te părăseşte a ta mamă,
Să te întrebi, ce om ai să ajungi?
Cu singura vestire, ca o vamă,
Şi lacrimile curse -n multe rugi.

Când te părăseşte a ta mamă,
Să te întrebi, ce ai contramandat?
O naştere sau încă altă toamnă?
Şi singur, eşti mai singur, supărat.

Când mama iar te părăseşte,
A mia şi nenumărata oară,
Să te întrebi, cum sufletul îţi este?
Şi să te -ntorci cu tine-n primăvară.

Şi ai să vezi, că cine te-a iubit,
A stat pe lângă tine, ca un zeu,
Cu îngerul curat, ţi-a tot vorbit,
Ca să te-ntoarcă, în orice clipă, fericit...

Când sunt pe lume alţi copii şi mame,
Şi alte veşnicii se -nalţă într-un mister,
Să te întrebi, de ce ai stins coroana
Luminii şi dus ai fost, pe întuneric, ger?

Aud şi alte vieţi, şi alte inimi,
Cum bat, ca într-un clopot, a popas,
Dar mă întreb, de ce în chinuri
Se mai trăieşte, dacă naşterea e-un glas?

Când mama, care e grăbită,
Nu are timp, nici sufletul orânduit,
Să te întrebi, ce ai venit silită,
Şi te-ai născut, şi foamea ţi-ai iubit?

Când vii, în lumea ta, cu ea alături
Să te gândeşti, ea, oare te-a iubit?
De te iubea, se ridica şi prin omături,
Dar niciodată nu te-ar mai fi părăsit...

SUNT NOPTI

Sunt nopţi, în care îngerii coboară,
În colţ de linişte regească,
Să mângâie obrajii de fecioară
Copiilor, din casa părintească.

Sunt nopţi, cu zile-n ele şi cu dimineţi,
În care mumele îşi cântă plânsul,
Să crească pruncii lor semeţ,
Din crez divin să biruie surâsul.

Sunt nopţi, de îngerească devenire,
Cu vise nevisate şi rugi până la cer,
Cu-a lor putere de iubire,
Miracole se nasc, uitând de efemer...

Sunt nopţi, şi sunt doar pentru ele,
Fiinţe trecătoare pe întreg pământul,
Mai zbuciumate decât marea
Şi mai cuminţi decât cuvântul.

Sunt nopţi, mai albe decât crinii,
De pură suferinţă şi absolute căutări,
Materne presimţiri, în mersul vremii,
Le înălbesc destinu-n aşteptări...

Sunt nopţi, în care îngerii coboară,
În colţ de linişte regească,
Să mângâie obrajii de fecioară
Copiilor, din casa părintească...

REFUGIU

Refugiul meu nu e aici, printre litere... Aici eu trăiesc,
Refugiul imi este, sămânţa mea de copil, în tine!
Ce-aş fi?.. Că nu aş mai şti, de atâta dor, de foşnesc
Brazi... Prinşi în sol omenesc, cu aripi de leagăn se-mbină-
Eu, muma ta, când vin din mine, când vin din mine.

Nici o umbră de ceaţă nu e pe lume alături de noi,
În spate, simt sufletul stă statuat, refugiul lui e absent,
O noapte şi aceea e clară pentru el, e gata de război-
Eu nu am refugiu, puiul meu, mai cald, decât cel împăcat -
Eu, muma ta, când vin din noi, când vin din noi.

Şi atât cât voi fi, veştile sunt între noi, ca un greu hotar,
Cu aceste suliţe, toţi anii, care mai rămân, se rămolesc,
Eu, însă, la candela aprinsă aş ţese zi şi noapte la iţar,
Numai tu să vii la mine, gânduri peste tine să-ţi tămăduiesc...
Eu, muma ta, cât te iubesc, cât te iubesc...

Aici eu trăiesc, dar pentru voi pot iubi, de dor să contenesc,
Ochiul, care plânge să-l închid, să-l las să mi-l vezi, cum e-
Aşa umezit, vei şti, cum am avut curajul să te-ndulcesc
Cu un cânt de- al meu, de mamă, când frunza pare uneori pustie,
Eu, muma ta, când voi să fiu vie, când voi să fiu vie...

CÂND ÎŢI IUBEŞTI COPIII

Când îţi iubeşti copiii, zorii zilei
Îţi reapar la orizont, neprihănit,
Atingi cu sufletu-ţi o filă-a zilei
Şi tot ce era vechi, devine înnoit;

Când îţi iubeşti copiii, orice zi
Se face într-o clipă primăvară,
Cu dimineţi, din lacrime-aurii,
E timpul care curge-n călimară.

Când îţi iubeşti copiii, şi tu eşti
Sub a întrebărilor baghetă dirijat,
Răspunsul tot tu trebuie să-l găseşti-
Cu ei, să te compui, c-ai meritat.

Şi tot când mai revii la unitate,
Câteodată singur printre cărţi,
Şi-aici îţi porţi cuvintele, nerefulate,
Un dulce de ştiinţă, cănd găseşti...

A fi părinte între-ai tăi copii,
Când se deschide verdele-oliv,
Încape viaţa ta în mii de jucării,
Tu singur un copil devii cu ei, tardiv...

PASĂRE SĂ FII

Care pasăre îşi lasă cuibul,
Părăsindu-şi puii, nu se-ntoarce?..
Colo-n vale, într-un sanctus, ulmul
Cuiburi dăruieşte-ăstor ghemotoace...

Care mumă şi-ar lăsa averea
Ce e în copii şi să se-nstrăineze?
Trist ar fi şi soarele pe Terra,
Roşu-ar bate ceasul fărădelegii.

Doar iubindu-şi puiul drag,
Zi şi noapte tot veghindu-l,
Vor renaşte într-un vileag
Ani frumoşi, salvându-i gândul...

Şi urcând spre bolta vieţii,
Pentru puii săi se va ruga,
Flacăra nestinsă a dreptăţii
O va însoţi pe mama, care va lupta.

Care ziuă se sfârşeşte seara
Şi în noapte se înnegreşte?
Tristă-i pasărea fără de mamă,
Singur este puiul, care nu zâmbeşte.

Să fii mamă nu prin jurăminte,
Dar a crede în tezaurul din dor,
La chemarea dorurilor scripte,
Pasăre să fii numai în urma lor...

FIICEI

Au anii rodul lor, fetiţa mea,
Cu nostalgii şi gânduri bune,
Dar cea mai dulce patimă de stea
Eşti tu, comoara mamei şi-o minune.

Şi dorul cel mai mare, care-l port,
Ca pe un crin, ce-a rătăcit în lume,
E al meu dor să te cuprind la piept
Să-ti sorb mirarea, zămislită- anume.

Cu gând divin, la tine m-aş întoarce
Şi vieţii să-i şoptesc un vers banal,
Cât mi-aş dori sa fiu, în semn de pace,
Un murmur de Credinţâ, sus pe-un piedestal!

Şi tot ce îmi doresc e în a mea putere-
Maternă glorie, să stiu că am fiinţa,
Cu-o lacrimă de nume, până mai sus de stele
Îmi scaldă inima, întru a Domnului dorintă.

Şi în a ta fiinţă parca m-aş întoarce,
Într-o enigmă nouă, din timpul ce-a trecut,
Sunt eu prin tine, un sfârşit de drum vivace
Şi tu cu al meu suflet faci noul început!

DE ZIUA TA

Fiicei mele
Se frânge o cădere de ape peste mine-
Sunt numai ploaie şi numai răsărit,
Când mă pornesc să te întâlnesc pe tine,
Copila mea, cu ochii mei, care nu mint!
Copila mea, acum se plăsmuiesc balade -
În zori de vis sa le creăm o scenă- a lumii,
Icoana mea şi vigilenţă -mi eşti, cu celelalte
Femei, ce întregesc durerea dulce a mumei!
Se scutură din frunze cântece de leagăn-
Să te primească timpul împărat în toamna ta,
Eşti o regină cu lumini, catifelând poiana,
Noiembrie în glas te strigă, împărţindu-mi ruga mea!
Şi ai venit în Universul magic... magia ta stelară
Îmi tremură divin, pământul de se pierde-n cer,
Grăbind secundele, ce curg în vocile din iar şi iară,
Rapsozi divini mi te vestesc!.. Sarutul tău din pântec e mister!

Culoarea dorului

Nedumerita, urc in podul vechi al casei parintesti,
E vara si sunt singura in lutul prea uscat,
Nu- mi gasesc loc, de dor de- a impleti povesti,
Genunchii mei cei palizi stau in genunchi si ard.

Iar sufletu-mi se roaga, sa- i las o crapatura,
Sa priveasca- ar vrea spre verdele zaplaz,
Unde pasc mieii singuri, insufletiti cu - alura
Ciobanului absent, de dor de ei, si azi.

Iar mai spre deal, tot verde, si iar verde,
Si numai o naframa e- n culori, cu bogasiu si negru,
Genunchii- mi scanteiaza in podul, care- o vede
Pe buna mea, tesandu- mi drumul, catre ea, integru.

Si de atunci, stiu ce culoare are dorul,
Culoarea ascunzisului din sufletul curat,
Cand vrei sa strigi "Mi- e dor", ascunzi fiorul
In podul casei, si genunchii pleaca peste sat.

COPII ŞI PĂRINŢI ÎN SĂPTĂMÂNA PATIMILOR

In Saptamana Patimilor,
copiii se maturizeaza.
Cauta in cosul
Maicii Domnului
ouale rosii.
Constient
isi asculta
parintii,
Inconstient,
ratacesc
intr- o
Carte de rugaciuni-
Tatal nostru,
care esti
in ceruri,
sfinteste
Numele lor,
Usa milostivirii
li se deschide,
In timp ce suferinda
Mantuire Il nvie
pe Iisus Hristos.

In Saptamana Patimilor,
Cresc ingerii,
Cresc parintii,
precum aluatul,
care dospeste
in casa credintei.

Spinii incercuiesc
sufletele lor,
cuvintele sangereaza
cu lacrimi
si "Hristos a inviat!"
e simbolul copilariei,
inviate in adevar.
In Saptamana Patimilor,
copiii vad chipul
lui Iisus in Cartea Sfanta.

... Dacă aş fi în lumea care îmi cheamă noua apariţie, aş veni cu un plânset şi m-aş ruga îngerilor să vadă cât e de vie lumina pe pământ, să vadă cine vrea să moşească pruncul care va veni pe lume, aş crede cu mult adevăr că e cea mai responsabilă sarcină a unul om, apariţia lui, când sunt indubitabile atât bucuria, cât şi grija, când poarta se deschide numai cu consimţământul bunului Dumnezeu, când nici mama nu poate se îţi ajute a te face apărut, aşa cum şi-ar dori, sau cum ar visa, sau precum că ar putea să le facă singură, pe toate singură, fără intervenţia unor circumstanţe exterioare. Şi acest moment de magic instinct, a dorinţei de a vedea lumina zilei, se prea poate încă, nu a fost atât de mult reactualizat, privit retrospectiv. Dar dacă nu m-aş fi născut, cine se năştea în locul meu? Una din întrebările foarte frecvente în anii copilăriei...
Se mai spune în popor: Fiecare se naşte sub o stea. Aş crede, că fiecare om, se naşte din încuviinţarea şi cu ajutorul lui Dumnezeu. Unde eşti, Doamne, să mă chemi atunci când vreau să fiu şi eu un înger pentru copilul meu care se va naşte, acum ori cu cei 20 şi ceva ani în urmă? Vino, să îmi arăţi, printr-un segment de realitate, raiul printre îngeri, pentru ulterioara cunoaştere a tot ceea ce e atotcuprinzător, aşa cum o stea îşi cunoaşte poziţia pe cerul neabătut şi atât de plin de stele, spune-mi care stea va fi a pruncului, ea cea care ar vrea să îi găsească oracolul divin, dumnezeiesc. Nimeni nu e singur, Doamne, pe pământ, şi totuşi, cât de singur e fiecare! Puţin medităm asupra clipei apariţiei pe pământ... În care încape o viaţă de om, dar şi multe vieţi de oameni în una singură... Fericit cel care trăieşte numai pentru aproapele său. Ajută, Doamne, pe cel care încă nu şi-a atins steaua sa. Dacă aceasta nu s-a întâmplat în momentul naşterii, fă, Doamne, minunea re-naşterii... Eu voi aştepta, Doamne, clipa în care din mamă voi transcende împărăţia îngerilor, şi aproape de stele fiind să dăruiesc cea mai luminoasă stea celui căruia i-am dat tot, numai nu steaua fericirii. Coboară, Dumnezeul meu, lumina stelară în sufletul meu. Să fiu înger şi să asist la o nouă re-naştere. Voi fi cel înger ascultător, care va transcende calea spre Bunul Dumnezeu prin ruga Fiului Său IIsus... Amin!

Petale in ucenicii divine

Te visam,
ametind zorii
cu genele inchise
strans
in urma ta,
pui de inger,
coagulandu- ma
in palma diminetii,
gratiind sfarsitul
fortat
al noptii moi,
alungand astrele
din frenezia,
descompusa
in culori albe
si verzi, imitand
senzatii doriene,
perceptandu- te
in vesminte ceresti,
de luna ravasita
in puterile noptii,
de astru, renascut
in inima mea
florala.
Petale in ucenicii divine
nu- si satura ochii
sa ne tot cucereasca,
pajisti in ploile cerului
acopera cosmosul
in intonari taciturne
si viscolesc cuvintele
in acest vis statornic.
A fost sa se intample
sa vad cum ninge lin
vesnicia
in fata judelui,
In ochii impecabili
ai timpului.

Copilului meu

Ai vrea sa ma gasesti, copil - minune,
Uitandu-te, din trenul vietii, pe pamant,
La revenirea noii vieti in vechea lume...
Ai vrea sa sari, dar mai e timp, copile,
Mai e timp.

Adasta -ti zambetul, or, el te va feri
De un peron uitat, cu geamuri scunde,
Lasandu- te condus de ingerii, ce- or fi
Alaturi, oricat ai vrea sa mergi si- oriunde.

Si intre timp, ma - ndrept si eu, smerit,
De parca - as semana noi cai ferate,
C- un singur tel si- un inepuizabil gand...
Va trebui sa nu opresti, aseaza- le pe toate...

Si cand un fulger decis va fi sa te gaseasca,
Tu sa- i zambesti, cum o faceai demult,
In noua ta copilarie sa te- ademeneasca,
Iar eu voi merge, ratacind prin ploi,
Ca mama sunt...

COPILĂRIE

Copilăria iar se duce,
A nu ştiu câta oară,
Îmi va fi viaţa la răscruce,
Ştiind că nu va mai fi iară.
Copilăria iar m-atinge
De inimă şi de oscioare,
Trecute sunt prin neînfrângeri
Acele păsări, care zboară...
La margine de căi solare
Şi de nocturne insomnii,
Aşa se duc, ţinând o floare,
Copii, ce-au copilărit, târzii.
Ei tot copii rămân şi-atunce
Ce oază astei clipe să-i găsim?
Copilăria vine şi se duce,
Noi tot copii ne credem, când murim.
Mi-ar fi de leac acea copilărie
Dintâi, ce o gustam pe la chindii,
Şi de luminile, ce-ardeau în vie,
Iar noi le absorbeam, fiind copii;
Mi-ar fi plăcut să fiu, deodată,
Cu-ai mei copii, copil şi eu,
Să văd cum curge viaţa negustată,
Să văd că gustul cela era un nucleu.
Copilăria iar se duce,
Eu o opresc, din zi în zi,
Iar ea tot farmecul mi-aduce,
Să nu o las, chiar orice-ar fi...

Păstrează visul

Păstrează visul viu, cere-i virtute
Şi cantec cere- i, tu versuri scrii,
Aşa să te păstreze şi în senectute-
Să scrii, şi să visezi, pentru copii.

În roata viselor, struneşte verva,
Învârtejit, să te resimţi copil şi tu,
Visează-te o apă, cu gust de herbă,
Un antic visator, ce visului placu.

Prin echivocuri, dar amintindu-ţi noaptea,
În care te vazuseşi copil cu plete lungi,
Te- ai întâlnit atunce cu maturitatea,
La lacul, unde stele clipocesc, zvârlugi.

Iar verdele- ţi şoptea în alba noapte
Destinul tapisat în frunze de stejar,
Că ai noroc la visuri, şi, în realitate,
Tu le visezi, le crezi, iubeşti cu Har.

Păstrează visul viu, e- a ta virtute,
Ce-ţi readuce- n zori-de- zi copilăria,
Uneşte- te cu cerul şi stelele cărunte,
Şi cânte sufletul, cum cânta ciocârlia.

CROIALA BUNĂTĂŢII

Croiala bunătăţii o ai de mic, copile,
Când lacrimile ochii tăi îi inundau,
Şi-aveai răbdarea unei crengi umile,
Tu înflorind, mici buburuzele te miluiau.

Şi orişice lumină o regăseai în carte,
Toţi licuricii îţi sclipeau, ca nişte îngeri,
Căci cine avea carte, visa să aibă parte,
Iar drumul tău mai fuse din înfrângeri.

La asfinţit de filă un înger îţi îngână,
C-o inimă de piatră e-o tulbure fântână,
Ce nu a fost săpată, ca apă să mai dea,
Şi apa ei e toată pierdută într-o tină.

Şi-atunci ocrotitorul înger avea să te înalţe,
Vestindu-ţi, că sunt neîndoielnic fapte bune,
Osârdiilor tale din suflet adunate-n viaţă
Tu singur mai târziu le vei da un nume.

Şi-a inimii nobleţe îţi va spori puterea,
O carte-n orice noapte, zi, să rostuieşti,
Deschide-o-vei şi-n ea tot ce e rău va piere,
Tu, om atât de mic, aveai să scrii poveşti...

CIUDAT AR FI...

Ciudat ar fi să te îndrăgosteşti,
Atunci când îţi apune viaţa,
Cuvintele perechi să le rosteşti,
Vrând să te întorci cu faţa
La tine însuţi să priveşti,
Şi să te impui pentru o clipă-
Copil să râzi, adolescent să creşti,
Şi iar matur să fii, în pripă...
Să cauţi verbul mamei prin fiinţă,
Şi substantivul tatei să-l declini,
Să rişti, fiind chiar şi în suferinţă,
Bătrân să nu te simţi, nici lacom,
Nici păgân...
Ce încercare e iubirea în amurg,
Ea ultima ursită e şi prima,
Dar a trecut o epocă de-acum
Şi tocmai, când te duci,
Ea -ţi toarnă picături pe inimă.
Ciudat ar fi să te prefaci,
Că ai îmbătrânit, iubind,
Pesemne, astă îndrăgostire
E tocmai ora care te-a păzit
De dragoste şi tulburare goală,
Când simţi cum nebunia te -obsedează,
Şi cheltuindu-ţi prin iluzii mintea trează,
Ajungi cel chinuit şi neiubit, să moară...
Deci, hai, primeşte-ţi dragostea în casă,
Şi-n suflet fă-i un loc, şi nu oriunde,
Şi adu cea mai scumpă piatră preţioasă
La piept să-ţi strălucească, nu o mai ascunde!!!

LILIA MANOLE

poezie de Lilia Manole
Adăugat de liliamanole
Votează! | Copiază!