Soţia negustorului plecat pe fluviu: O scrisoare

Atunci când părul îmi era încă tuns cu breton pe frunte
Mă jucam în faţa porţii, smulgând florile.
Ai venit călare pe o nuia de bambus – calul tău –
Şi te-ai plimbat prin faţa mea, jucându-te cu prunele sidefii.
Apoi ne-am mutat şi-m trăit în Chōkan:
Doi oameni obişnuiţi acceptaţi de toţi, fără sau cu puţine neplăceri.
La vârsta de cincisprezece ani m-am măritat cu tine, Stăpânul meu.
Eu nu am râs niciodată, fiind timidă.
Cu capul plecat, priveam mereu spre podele.
Strigată de o mie de ori, niciodată n-am întors privirea.

La cinsprezece ani am încetat să mă mai încrunt,
Am dorit ca pulberea mea să fie-amestecată cu a ta
Mereu şi mereu, şi întotdeauna.
De ce-ar trebui să mă-înalţ pentru-a sta de veghe?

Când aveam şaisprezece tu ai plecat
Pentru cinci luni în îndepărtatul Ku-tō-en,
Pe fluviul cu vârtejuri primejdioase.
Deasupra capului maimuţele scot sunete pline de tristeţe.

Când ai plecat parcă n-aveai putere să-ţi mişti picioarele.
Acum la poartă a crescut un covor de muşchi,
Prea gros ca să-l pot înlătura.
Frunzele cad devreme-n toamna asta, luate de vânt.
Culorile unei perechi de fluturi pe iarba din grădina dinspre asfinţit
S-au îngălbenit încă din august;
Asta mă întristează.
Îmbătrânesc.
Dacă vii în aval pe cheile înguste-ale fluviului Kiang,
Dă-mi de ştire din timp,
Iar eu îţi voi ieşi în întâmpinare
Tocmai acolo sus, la Chō-fū-Sa.

poezie de Li Bo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!