Celor amuţiţi

O, nebunia marelui oraş, căci seara
Lângă zidurile negre copaci handicapaţi se holbează,
Din mască de arginţi spiritul răului priveşte;
Lumină cu magnetica ostatică izgoneşte pietrificata noapte.
O, scufundatul dangăt al clopotelor de seară.

Curvă, ce-n averse de gheaţă un copil mort naşte.
Turbat biciuie mânia Domnului fruntea obsedatului,
Epidemie violetă, foame, zdrobeşte verdele ochi.
O, râsul oribil al aurului.

Dar linişte sângerează-n întunecate mute grote umane,
Adaugă din metale dure capul ispăşit.

Comentarii

Poezia urbană este considerată una dintre domeniile caracteristice expresionismului. Cu toate acestea, fenomenul este mai vechi, naturalismul a preluat deja motivul oraşului, pentru a menţiona doar puţinul cunoscut Julius Hart cu textul său "Berlin" din 1889. Dar, de asemenea, în contracurentul naturalismului, subiectul se găseşte şi la Hugo von Hofmannstahl în "Vezi oraşul" din 1890.
Principalele motive ale oraşului în expresionism sunt fabricile, zgomotul, lumina electrică, prostituţia, sărăcia, bolile. Acestea le putem uşor găsi în textul lui Trakl. La prima vedere, însă, irită imaginea ""dangătul clopotelor de seară". O imagine care pare să aparţină unei alte zone. Dar se poate găsi şi în "Dumnezeul oraşului" al lui Georg Heym (1910), în versul "Clopotul bisericii în număr extraordinar / Se clatină pe marea turnurilor negre".
La Trakl, sunetul clopotelor este "scufundat" - ca şi cum ar fi aparţinut unei alte zone, unde noaptea a rămas şi astfel şi perioadele de tranziţie, cum ar fi seara "clopotelor de seară". Căci noaptea este "reprimată" în poemul lui Trakl, "Lumină cu magnetica ostatică". Ne putem gândi în mod concret aici la lumina electrică. În 1902, primele şase lămpi cu arc voltaic au fost instalate la Viena. Textul l-a început, probabil, în noiembrie 1913, la Viena, sau ulterior la Innsbruck.
Prima strofă rămâne aproape de experienţele contemporane concrete din viaţa oraşului, cu iluminare electrică emergentă, cu ziduri întunecate şi vegetaţie avariată ("copaci handicapaţi"). Cu toate acestea, acest lucru nu captează o mare parte din poezie. Ce ar trebui să facem cu imaginea centrală "Din mască de arginţi spiritul răului priveşte"? La Georg Heym, în "Demonii Oraşelor", există versul "Lunii albe îi atârnă ca o larvă neagră". Dar nicăieri altundeva la Trakl nu găsim luna ca imagine a răului. Se pare că în asonanţele "zidurile negre" şi "mască de arginţi" găsim spiritul răului în pereţi şi copaci bolnavi, o imagine distorsionată a grădinii paradisului, oraşul cu promisiunile sale fiind o fraudă.
În cea de-a doua strofă, frauda devine concretă: naşterea, promisiunea unui nou început, inocenţa şi începutul sunt pictate în culorile cele mai întunecate. Mama este o curvă, copilul mort. "Dumnezeu" apare ca "turbat ", omologul său este "obsedat", nu este chemat un nou legământ de vindecare după expulzarea din grădina Paradisului, ci continuarea vinovăţiei şi a pedepselor, un legământ de furie. "epidemia" şi "foamea" se confruntă cu "râsul oribil al aurului", distrugând sărăcia bogăţiei - ceea ce nu face pe nimeni fericit.
Acel "dar" ridică forţa celei de a treia strofă şi contra-discursul câştigă în greutate, concentrându-se pe două versuri scurte cu o imagine "contra-ridicată" spontan. Speranţa dă "mute grote umane", care arhaizează condiţia umană, împotriva zgomotului "marelui oraş" şi a societăţii sale în "întunecate mute grote". Aici mântuirea este posibilă printr-un "cap ispăşit" din "metale dure". Ceea ce ar putea însemna, totuşi, rămâne ascuns. Ultimul vers lasă loc disconfortului. "Capul ispăşit" înseamnă un lider uman brutal, "asemănător unui metal"? Este vorba despre o retragere în obiectivitatea inacceptabilă la rece?
Pe de altă parte, primul vers, semantic mai degrabă, ca o completare la versul al doilea al acestei strofe, vorbeşte de "sânge", "metal", încă / mut (pasiv), "întuneric" pentru a "răscumpăra". Georg Heym vorbeşte în "Dumnezeul oraşului" despre "burta roşie" a lui Baal1 lăsând umanitatea în "nebunie oraşului". Este de asemenea posibilă o referire la "Torquato Tasso"2 drama în versuri a lui Goethe, care a spus: "Şi când omul amuţeşte în chinul său, / m-a lăsat un Dumnezeu să spun cum sufăr".

poezie de Georg Trakl din Versuri - traducere, prefaţă şi comentarii de Christian W. Schenk, traducere de Christian W. Schenk
Adăugat de Hyperion
Votează! | Copiază!