Marinarul orb

"Să n-ajung să văd lumina zilei!", am jurat.
Şi, iată,-a scăzut lumina dimineţii...
Doamne! M-a ajuns blestemul, am orbit!
Amiaza s-a poticnit în pragul ceţii.

Fii iertător cu mine, cel care Ţi-a luat numele-n deşert, Hristoase!
Ochii mi-s orbi, dar cruţă scânteile-n mintea mea rămase;
Acum când şovăitori mi-s paşii, lasă-mi sufletul să vadă încă
Lucrurile care-au fost în viaţa mea-înainte să coboare bezna-adâncă.

Erau lucruri mici, Doamne, dar, deşi mici, ele nu pot fi negate:
Apele verzi din porturi în care zac, la ancoră nave obosite şi parcă resemnate;
Apoi, velier, bric şi brigantină, cu velele în vânt, aproape şi departe,
Traversând recifurile-n clocot, bara unde, oftând, fluviul de mare se desparte.

Nu-mi lua, Doamne, icoanele din minte, lasă-mi lumina amintirilor întreagă,
Palmieri îmbrăţişaţi, cu frunzele în vânt, nisipul plajei albe, mie-atât de dragă...
Bărcile cu pânzele-întinse, goeleta cu skipperul şi întregul echipaj la bord,
Nucşorul şi alţi pomi cu mirodenii-n adierea brizei venind dinspre fiord.

Tinere creole cântând în lanuri cu trestie de zahăr, zveltă şi înaltă,
Şopârle colorate săgetând nisipuri albe pe care nu voi mai păşi vreodată;
Jaluzele purpurii deschid ochii-n zori, jaluzele de-opal se topesc ca ceara –
Şi, de pe străzi, lumina lampadarelor se sprijină de munţi când cade seara.

Lasă-mi imaginile, Doamne, lasă-mi mintea să mai vadă
Strălucirea stropilor de ploaie şi umbra copacilor de dincolo de radă,
Parâmele-apropiind nava de dană, zâmbetul velelor pe mările în spume,
Lumina unui far călăuzindu-ne-într-un colţ îndepărtat de lume.

Lasă-mi fotografiile din minte, Doamne: marea şi insulele sclipind în soare,
Lucrurile-acelea mici pe care-un marinar ar trebui să le tot vadă până moare;
Cerşetorii din fiecare port al lumii, vacile venind pe străzi acasă,
Femeile vânzând dulciuri şi tutunul maroniu cu frunzele-i amare.

Am mintea plină de imagini, Doamne, şi-acum, Te rog, nu-alunga
Albastrul şi roşul, verdele şi-argintiul, auriul întâlnite în calea mea.
Mi-ai umplut inima, Doamne; Te rog, lasă-mi acele imagini clare,
Lasă-mi râsul şi culoarea în somnul meu cel treaz din noaptea mare.

"Să n-ajung să văd lumina zilei!" am jurat.
Şi, iată,-a scăzut lumina dimineţii...
Doamne! M-a ajuns blestemul, am orbit!
Amiaza s-a poticnit în noaptea ceţii.

poezie de Roberts, Theodore Goodridge, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!