Între frunze cărămizii...

Ies la plimbare pe la prânz,
când soarele străluceşte,
m-aşez pe bancă şi privesc
la frunzele de aur care cad
în bătaia vântului destul de puternic.
Le văd plutind fără destinaţie
mi-e milă de ele, ca de viaţa oamenilor.
Inima omului e ca rochiţa fetiţei sărace,
o coşi de multe ori, iar ea devine
şi mai puternică,
dar numai ea îţi dă fericirea
şi bucuria de-a trăi.
Inima simte îmbrăţişarea
caldă a naturii între frunzele
cărămizii şi aerul de lemn
cu ploaie fină ce alungă soarele pentru moment,
ce revine apoi râzând slab.
Stau şi ascult vocea frunzelor,
privesc înclinaţia copacilor
ş-ascult cântecele tradiţionale,
muzica şi poveştile păsărilor zgribulite,
ce-ţi fac inima să vibreze spontan.
Asta e magia unei zile de toamnă,
care adună vise în adâncul sufletului.

poezie de Eugenia Calancea (15 noiembrie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Votează! | Copiază!