Cârmuitorii

(Poezie manifest)

Din cătunele răzleţe unde-şi caină sărăcia
Suflete îngemănate cu uitarea, veşnicia,
Astăzi ies pe ulicioare cu speranţele trezite,
Să voteze mitomanii, inimi reci şi putrezite.

Şi-n oraşe-i forfoteală, năzuind câte şi-n stele...
Vor să scoată gheara-nfiptă din grumazul ţării mele,
Iar corupţii şi viclenii - mulţi ca în epidemie -
Să ajungă după gratii, fără autonomie.

Au mai cârmuit şi alţii, au promis în propagande,
Şi-au furat avutul ţării, mână-n mână şi în bande,
Au călcat pe pieptul sacru care şade-n agonie,
Şi-o deplâng... şi iar îmi vine să îi muşc în ironie.

Pân* se pun pe jilţul ţării, toţi promit şi nori şi vântul,
Fără jenă şi sfială... apoi "sus", uită cuvântul,
Ne privesc din vârful "scării" cum ne zvârcolim în lipsuri,
Şi rămân în neclintire parcă-s gletuiţi în gipsuri.

Îi mustrăm în neputinţă, nu roşesc că nu au jenă,
Şi nu-şi pleacă fruntea hoaţă, că nu au sânge în venă,
Ci un jind de lăcomie să prădeze ţara dragă,
Parc-ar vrea şi succesorii, inima să îi extragă...

Îmi ajut ţara cum pot, nu mă tolănesc pasivă,
Şi mă duc - sperând - la vot, făr* să cred în "măşti", naivă...

poezie de Aurora Luchian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!