Deşertul din noi

Mereu am crezut că deşertul e afară
şi se plimbă tumultuos
pe aleile lumii
printre neizbânzi, răni şi războaie pierdute
într-o iarnă a sângelui absolut
ce curge prin arterele apelor tulburi ale omenirii.

Apoi, într-o zi însă am înţeles
probabil ameţită de zenitul prăbuşirii
că deşertul e-n noi, acolo-n sufletul nămiezii,
iar deşertul din noi
e pictat atât de frumos
de obsesiile, nălucirile, visele noastre
în ceasul subconştientului
din aripile plumbuite de gerul vieţii.

Ameţită de amăgitoarele erguri diafane
m-am retras mai adânc
în oaza curmalilor timpului
lipindu-mă cu spatele de zidul plângerii,
invocând soluţia defensivă:
Lacrima învinşilor,
cuceritori ai Everestului vieţii...

poezie de Nicole Sere
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!