Eu şi bucata mea de pământ

ridic ochii spre ceva care îmi trece deasupra capului
păsările
nu le pot opri
dar cuib niciodată

am reflexe de om neînvăţat să iubească
o femeie ca tine
singuratică
în curtea unei biserici unde cresc ciuperci după ploaie
pui hârtie în geam să nu mă vadă lumina zilei
sau vreun sfânt gelos pe faptul că mereu
cunoştinţa îngâmfă

mergeam la săniuş
din vârful măgurii mă urmăreau lupii
chiuiam de li se oprea inima
învăţătoarei
şi tuturor celor care m-au lăsat singur

aşteptam veşti de acasă
cu mânecile prea scurte de cât am cărat apă la morţi
să mergi cu gânduri neîncepute altfel
pământul nu ţine cont

brusc ninsoarea s-a stins
am găsit două mâini de-ale celor care scăpaseră
de mânia lui Cain
muma mi-a spus cu limbă de moarte
pe vremea mea nu se făcea şcoală
am două clase
dar am trăit şi aşa

mie îmi scăpase o lacrimă după timpul pierdut
lumea chemase deja preotul
îi ziceam spaniolul
nu ştiu de ce dar aşa mi-a venit
m-a ciupit de obraz
vrei să-ţi visezi soarta?
îmbracă acest costum din fir de neghină şi cere ce vrei
apoi a plecat stârnind muşchiul unui copac
ce ardea
singur

dimineaţa mă uit în oglindă
niciun semn
din acel timp al răului

poezie de Dan Petruţ Camui
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!