Elegie cu pietre

Pietrele vorbesc o limbă cepeleagă
Umăr peste umăr, mute scapă-n rost
Idiomul şters de o lume întreagă
Tras prin păpălaşcă, pus la adăpost.

În placid, o rocă semicolţuroasă
Zace sub asediul de amplasament
Va muri călcată pe spate şi coapsă
Va vorbi agale în anrocament.

Slova i se varsă interdependentă
Ţiglei răzimate-n căprior, pieptiş
Unduind în vale unde e latentă
O comunicare cu un grohotiş.

Cărămide suple rujate cu mică
Boncăne-n tavane chef de petrecut
Cu înfrigurare în icoane pică
Strop de tencuială de părinţi pierdut.

Strigăte umane primenesc odaia
Zidul peste care anii să se cearnă
Văcălaşul umed dojeneşte ploaia:
"Nu mă strânge-n braţe, va fi frig la iarnă"

poezie de Dan Pachiţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!