Şi violete-mi înfloresc...

E-o simfonie beethoveniană, ce îşi compune muzica-n tăcere
Pe-o scenă de culori, bacoviană, ce drepturi de-autor, din nou, îmi cere.
Penel dumnezeiesc pecete-şi pune, în roşu-arămiu pe geana lumii,
Când vara mea în toamna ta apune şi ţipă, de singurătăţi, lăstunii.

Şi plouă în poeme dimineaţa şi în amurg stau visele la pândă,
Scânceşte la răscruci de vreme viaţa, melancolia, suflete, inundă.
Şi în cromatica-i elegiacă, mă-nlănţuie flămândă şi-nsetată,
În straie de gutuie mă îmbracă, eu îmi păstrez o clipă decoltată,

Să-i fac în ciudă când furtuni aruncă, să mă doboare dintr-o lovitură
Şi să alerg cu-albastrul meu în luncă, când lacrimă îmi cerne peste gură.
Săgeţile-i îmi sângerează stânga, acolo unde doruri mai există,
Dar a uitat în goana ei, nătânga, că vara mea, sub cizma ei rezistă.

Şi chiar de-mi calcă florile-n picioare şi-mi veştejeşte frunza de pe ramuri,
Pe lângă toamnă eu îmi fac cărare şi violete-mi înfloresc la geamuri...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!