Poate că este ceasul
Poate că este ceasul, de vreme ce scoboară
Din arbori toată frunza ce-a fost și strălucit,
Să ne privim trecutul în față, liniștit,
Când urma lui de umbră începe să ne doară.
Și, fără umilință și fără de mândrie,
Să ne-amintim în noapte de noi, din fir în fir,
Și să privim zigzagul, pe stânci, de tibișir,
În care-și puse pasul fragila mărturie.
O zi mărunți, o noapte aprinși cu foc de aștri,
Când răstigniți, când slobozi și mari și-adesea mici,
Păstori de crizanteme, profeți pentru furnici,
Deasupră-ne vulturii pluteau în cer albaștri.
Și de ni-s rupți genunchii de căile spinoase,
De ce pentru-ntristare să fie tot ce-a fost?
Nu-i toamnă? Să ne facem din noi un adăpost
Și s-adunăm deșertul, la cald, pe lângă case.
Să luăm cenușa stinsă pe vechile altare,
Să-i dăm din nou văpaia și-un fum mai roditor.
S-o-mprăștiem, sămânță, pe șesul viitor,
Nădăjduind culesul târziu, cu întristare.
poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre vulturi
- poezii despre viitor
- poezii despre tristețe
- poezii despre trecut
- poezii despre toamnă
- poezii despre stânci
- poezii despre noapte
- poezii despre mândrie
- poezii despre furnici
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.