Un vârtej prea metaforic

Ne-am pierdut identitatea într-un val al nepăsării,
Unde zâmbetele triste cuceresc obrajii lumii,
Undeva, la o treime, piramidele uitării
Încă ne arată timpul când ne inventau străbunii

Evidenţa stă ascunsă sub un lacăt al tăcerii,
Fără copii după cheia ce deschide universul,
Au rămas prin constelaţii sub privirea omenirii,
Dar cum să ajungi la ele doar cu gândul sau cu mersul

Încă sunt oşteni ai vorbei, însă prea puţini se pare,
Ce îndreaptă câte-un deget către sursa de lumină,
Înspre ceruri ei arată că există o cărare
Către infinitul sacru şi culoarea lui divină

Dar în cruda realitate, drumul existenţei noastre,
Şovăie sub îndoiala unor lecţii prefăcute,
Care ne îndepărtează de esenţele albastre
Şi preschimbă adevărul în expresii surdo-mute

Între timp, dar ce e timpul? Noi vâslim în gol secunde
Printre îngâmfări rebele, prea deştepţi şi plini de sine,
Într-un spaţiu care parcă caută să se scufunde
În vârtejul metaforic, unde răul pare bine

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!