Atât de albastru

prima ta muşcătură mi-a ucis pudoarea m-am întins ca o lebădă
pe canapeaua din sufragerie
(visam că mă aflu printre nuferi şi ţin între aripi întreg universul)

cu ochii sprijinind tavanul
mi-am cusut palmele sfâşiate de prejudecăţi
ca să nu le mai vad să nu le mai aud strigătul
în timp ce-ţi întindeam cheia de la intrarea în ape

şi de pe buze ţi-am cules urzici
cu care mi-am biciuit inima până la sânge
şi apoi până la rădăcinile copacului
ce-mi surâdea prin fereastră ca printr-o Biblie întredeschisă

pentru că mă ustură mângâierile tale am atâta nevoie să plouă
că invoc norul din glastră să-şi reverse nemărginirea
pe care n-o mai ştiu de acum două mii de ani de
când te-am cunoscut atât de albastru şi atât de sălbatic în mine

poezie de Adelina Fleva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!