Bunica (2)

În jurul tău ne adunai,
Pe creştet ne mângâiai.
- Veniţi, eu sunt bătrână
Şi ca mâine poate mor.
Vreau să vă arăt şi vouă
Cum se face un covor.
S-ar putea, cândva în viaţă
Fi-var astea de folos,
Noi privind atunci din ceruri
Vom fi tare bucuroşi.
- Da' de ce să pleci în ceruri?
Plângând, eu te-am întrebat.
Acel ce pleacă acolo,
Pe veci e plecat.
Mângâindu-mă pe creştet
Blând mi-ai zis:
- Aşa-i de la Dumnezeu lăsat.
Fiecăruia i-e dat
Când menirea şi-a-mplinit,
Se-ntoarce de unde a venit.
- Bunico, te-aş mai întreba:
Care-i misiunea mea?
- Copile, singur vei afla
Care e menirea ta.
Omul, este ca şi pomul:
Înfloreşte şi rodeşte,
Iar apoi se ofileşte.
Mulţi te vor îndruma,
Multe sfaturi îţi vor da.
Numai tu vei fi în stare
Să-ţi găseşti rosul în cale.
Din toate bine să-nveţi,
Să faci viaţa să-aibă preţ.
Totul să faci cu plăcere
Dacă vrei să ai avere..

Cu furca-n brâu şi fusu-n mână
Toarce caierul de lână!
Să faci fir ca de mătase
Covorul fin o să iasă.
Şi să pui în firul lui
Frumuseţea câmpului.
Din coji de stejar, de ceapă şi arţar
Dai culoare firului, rezistenţă timpului.

*
* *

La-nmormântare n-am ajuns,
Dar astăzi vorbele-s în plus.
Dumnezeu aşa a vrut:
Să vă ştiu, cum v-am ştiut.
Şi-n amintire să vă am
Cum în viaţă vă ştiam.

poezie de Adrian Timofte din Memoria clipei,Dorohoi, 2017 (2016)
Adăugat de Adrian Timofte
Votează! | Copiază!